MAGIE CASPICĂ | Prismatic și enigmatic, Baku s-a transformat din străvechiul popas de pe Drumul Mătăsii în capitala caleidoscopică a Azerbaidjanului modern.

Reședințele-palat ale prosperilor comercianți de țiței din Baku, făcute să imite grandoarea europeană, mărginesco zonă pietonală din apropierea Pieței Fântânii.

Enigmaticul Baku este inima Republicii Azerbaidjan, cea mai mare țară din Caucaz.

Afa și cu mine luăm cina la mese învecinate la Firuze, un restaurant popular, ascuns sub nivelul străzii și decorat cu covoare și obiecte ceramice în culori vii, din centrul orașului Baku, capitala țării sud-caucaziene numite Azerbaidjan. La ai săi aproximativ 50 de ani, Afa și-a petrecut jumătate din viață în afara hegemoniei sovietice. Dar vorbește rusește cu fiica ei adolescentă. Bea votcă. Iar când vine chelnerul cu mâncarea, comanda ei pare absolut potrivită – pui Kiev, botezat după o altă capitală dominată odinioară de sovietici.

Fiica Afei, Aytac, arată de parcă vine direct de la o prezentare de modă. „Profesorul meu îmi spune Isabel”, îmi povestește ea. „I se pare că arăt a franțuzoaică.”

Aytac poartă o bluză albă care îi scoate în evidență brațele și umerii și nu s-a zgârcit la contur de ochi. A comandat sulu khingal, o rețetă azeră tradițională cu miel, năut și tăiței. Îi place mai mult azera decât rusa, îmi spune, și încearcă să-și îmbunătățească engleza, „pentru că e viitorul”. Are un accent aproape perfect. „Am prieten, dar mama nu știe”, îmi mărturisește ea. Mă întorc să mă uit la Afa, care zâmbește drăguț. „Nicio grijă”, spune Aytac. „Nu înțelege boabă de engleză.”

E miercuri seara. Tocmai am ajuns în Baku, ridicat pe o fâșie de uscat care se întinde spre est în Marea Caspică, pe la jumătatea distanţei între Rusia, la nord, și Iran, la sud. Simt deja tumultul cultural din capitală. Nu e vorba doar despre diferenţa între generaţii; la masa din stânga mea, un bărbat stă alături de două tinere care nu par cu mult mai mari decât Aytac. Amândouă poartă hijabul islamic. „Sunt tot mai multe”, observă Aytac. Familia ei e musulmană, la fel ca 97% din azerbaidjani, dar ea n-a fost niciodată practicantă. Totuși, credinţa începe să facă parte din viaţa ei. „Sunt teistă”, spune ea. Când o întreb dacă mama ei e musulmană, dă din umeri. „Nu știe ce e.”

BAKU A FOST DINTOTDEAUNA LA RĂSCRUCE. Prinsîntre mașinaţiunile imperiale ale perșilor, rușilor și turcilor, a lâncezit secole întregi sub controlul uneia sau al alteia dintre cele trei civilizaţii. Acum, orașul și ţara din care face parte trec printr-o schimbare capitală, dar tulburată de o conducere autoritară, vicisitudinile unei economii bazate pe ţiţei și provocarea de a împăca obiceiurile islamice cu secularismul occidental modern.

„Identitatea adevărată a regiunii a fost suprimată”, spune Teymur Hajiyev, regizor azer, în seara următoare, la un restaurant tradiţional, lângă un zid de piatră vechi de aproape o mie de ani. „Vorbim rusește, numele ne sunt islamice sau persane, încercăm să fim turci. Avem o cultură ca monstrul lui Frankenstein. Încă nu ne dăm seama ce înseamnă să fii azer.”

Frământările acestea se desfășoară pe un fundal pentru care cel mai bun atribut este „epic”. Malul Mării Caspice inspiră, probabil, gesturi arhitecturale impunătoare, fiindcă liderii din Baku le preferă dintotdeauna. De la Palatul Șirvanșahilor (botezat după conducătorii Șirvanului, fost stat azer), cu domul lui din secolul al XV-lea, până la conacele bogat împodobite în stil fin de siècle ale magnaţilor primului boom petrolier sau clădirile de birouri mătăhăloase construite de Uniunea Sovietică, astfel de gesturi arhitecturale rezervă posibile descoperiri la fiecare colţ de stradă. Acum, familia Aliyev, din care fac parte președinţii Azerbaidjanului din 1993 până în prezent, a dus construcţiile la un nou nivel de ambiţie: nou-veniţii, precum Centrul Heydar Aliyev, cu liniile sale curgătoare, și triada de zgârie-nori curbaţi, îmbrăcaţi în sticlă, numiţi Turnurile-Flacără, sunt pe cale să devină emblematici. Cele peste două milioane de locuitori din Baku se străduiesc să se definească, trăind într-un loc care nu seamănă cu nimic de pe lume.

Președintele Ilham Aliyev (care i-a succedat tatălui său, Heydar, fost lider de Politburo care a condus Azerbaidjanul de parcă încă ar fi făcut parte din U.R.S.S.) guvernează naţiunea ca un emir din Golful Persic și folosește banii statului, abundenţi când

crește prețul petrolului, pentru a-i asigura, încet-încet, un loc în atenția lumii. Baku a găzduit Olimpiada Mondială de Șah, Jocurile Europene, Eurovisionul (deși, tehnic vorbind, Azerbaidjanul nu face parte din Europa) și curse de Grand Prix Formula 1 și a candidat, fără succes, la poziția de gazdă a Jocurilor Olimpice. Multe din lanțurile hoteliere internaționale de lux, printre care Four Seasons, Fairmont, Jumeirah și Hyatt Regency, au avanposturi în Baku. Dar cel mai eficient instrument de marketing al lui Ilham Aliyev a fost arhitectura, de la aeroportul ultramodern și complexurile sportive scânteietoare, până la monumentul în memoria victimelor războiului și la mall-urile cu aspect de nave spațiale. (În ultima vreme, atrage atenția un proiect arhitectural anume: implicarea familiei prezidențiale americane într-un plan epatant, cuprinzând un hotel și un bloc de apartamente, conceput de o familie azeră despre care se spune că are legături strânse cu familia Aliyev.)

CENTRUL HEYDAR ALIYEV a fost comparat cu o balenă, un ghețar și un terminal de aeroport. Niciunul dintre termeni nu se ridică la înălțimea clădirii amețitoare, pe care arhitecta laureată cu Premiul Pritzker, regretata Zaha Hadid, o considera un proiect de vis. Din orice unghi l-ai privi, poți să juri că se mișcă; albeața lui unduitoare se ridică, apoi curge încet pe partea cealaltă. Spre vest, pe malul mării, se află altă clădire uluitoare. Muzeul Azer al Covoarelor, o construcție joasă și tubulară, făcută să semene cu un covor rulat, este cea mai amuzantă clădire din oraș. Ori de câte ori trec pe lângă ea, zâmbesc cu gura până la urechi. Iar cele trei Turnuri-Flacără, deși două încă nu au prea mulți ocupanți, în afara unei reprezentanțe Lamborghini, au devenit noua emblemă a orașului, luând locul clădirii milenare, parte din Patrimoniul Mondial, numită Turnul Fecioarei, fostă parte din fortificațiile orașului.

Nu toată lumea e încântată. „Baku era un mic Paris”, îmi spune Sitara Ibrahimova, artistă și activistă socială, când ne întâlnim. „Acum e un mic Dubai.” Ibrahimova e mândră de moștenirea ei. Are tatuate pe gleznă imagini cioplite în piatră din Rezervația Gobustan. (Etnograful și aventurierul norvegian Thor Heyerdahl credea că Azerbaidjanul fusese leagănul unei civilizații străvechi din care se trăgeau vikingii.) Mă duce să îi văd două instalații la Centrul de Artă Contemporană Yarat. Pentru una din ele, s-a filmat intrând în Marea Caspică și frecându-și brațele nu cu apă, ci cu țiței negru. A intitulat-o „Naftalan” și spune că este „o meditație pe tema semnificației copleșitoare a acestei resurse, care încadrează subconștientul colectiv al țării”. În aceeași seară, merg cu ea la un bar mic și elegant, specializat în vinuri, Kefli, în centrul capitalei. Ne facem loc pe lângă un pâlc dens de fumători și intrăm într-o încăpere ticsită, luminată de lămpi suspendate făcute din sticle de vin. Aș putea la fel de bine să fiu la Moscova sau în Brooklyn, numai că toate cele 17 vinuri din meniu sunt azere. Nu știam că Azerbaidjanul produce vin. Unul din coproprietarii barului Kefli, un

avocat de 30 de ani pe nume Rufat Șirinov, îmi spune că l-a deschis (împreună cu partenerul lui de afaceri, Ivan Uvarov) ca un fel de act patriotic. „Multe lucruri foarte tipice pentru Azerbaidjan s-au pierdut în anii sovietici”, explică el.

De-a lungul secolelor, azerii au supraviețuit adaptându-se. S-au plecat în fața voinței perșilor, s-au conformat sub ruși, dar niciodată nu s-au supus cu adevărat. „Cel mai bun mod de a ne păstra identitatea, nucleul de limbă, muzică și gastronomie care ne deosebește de vecini, a fost flexibilitatea”, spune Fuad Ahundov, pasionat de istorie. De aici toleranța. Nu întâmplător au supraviețuit pașalelor, califilor și comisarilor trei comunități evreiești, una de așkenazi, una de evrei georgieni și una de „evrei munteni” (descendenți ai evreilor perși).

Dacă Ibrahimova explorează specificul azer prin artă, Șirinov de la Kefli îl caută în sol. Îmi servește două vinuri din strugurele local roșu Madrasa, apoi un Bayan Shira alb. Îmi plac mai mult ca declarații politice decât ca băuturi, dar par să fie foarte pe gustul tinerilor în jur de 20 de ani din local, care vorbesc tare ca să se audă peste fundalul de jazz, râd și se împing spre bar după încă un pahar. Scena îmi amintește de Budapesta sau Praga imediat

după destrămarea blocului de Est – numai că tinerii nu sunt americani sau alți turiști nou-veniți într-o aventură tinerească. Sunt localnici care vorbesc în rusă și azeră, ieșiți să savureze roadele noii prosperități a națiunii lor.

În ciuda temerilor Ibrahimovei, Baku nu va fi niciodată Dubai. E un loc străvechi, nu o invenție a secolului al XX-lea. Are straturi peste straturi de istorie, ca o baclava. Într-o dimineață, devreme, mă plimb prin liniștea centrului istoric împrejmuit cu ziduri, Icheri Șeher, construit în mare parte între secolele al XII-lea și al XVI-lea. Admir îndelung moscheea Mohamed (sau Siniggala) și minaretul ei, numit Turnul Frânt, după ce a fost bombardat de vasele de război rusești în 1720 (și apoi reconstruit). Când mă trag înapoi ca să fac loc elevilor unei clase de școală gimnazială în uniforme alb-albastre, îmi dau seama că labirintul de străzi și alei din jurul meu e mai mult decât o atracție turistică din Patrimoniul Mondial. E un cartier viu.

MAJORITATEA ORAȘELOR PREFERĂ CLĂDIRILE SOLIDE și aspectuoase, nu pe cele dărăpănate, dar mă întreb dacă în Baku mania restaurărilor nu a mers prea departe.

„Vorbim rusește, numele ne sunt islamice sau persane, încercăm să fim turci. Încă nu ne dăm seama ce înseamnă să fii azerbaidjan.”

„Problema e”, spune o tânără pe nume Ayan, „că nu mai știi ce e nou și ce e vechi”. La o plimbare prin centrul istoric, observ că zidurile clădirilor de locuințe sunt străbătute de rețele de crăpături, iar balcoanele par gata să cadă. Aflu că multe sunt programate pentru renovare cu fonduri de la stat. Dar piatra moscheii Mohamed a fost lustruită până și-a recăpătat culoarea aurie inițială – secole de istorie șterse cu cârpa. Și clădirile istorice ale magnaților petrolieri (construite după 1800 cu averi făcute din țiței, extras în zona capitalei încă din secolul al III-lea) au fost aduse la o stare de curățenie generică.

„Baku s-a construit din petrol”, îmi spune într-o seară, când împărțim taxiul, Zohrab Huseinov, inginer mecanic angajat în industria țițeiului. „Petrolul îl face mare și frumos și urât și aglomerat. Cele mai frumoase clădiri s-au construit în perioada prețurilor mari la țiței, la fel și liniile de comunicații și prima școală de fete.”

Una din marile personalități a cărei familie s-a îmbogățit din țițeiul caspic a fost Alfred Nobel, inventatorul dinamitei și finanțatorul premiilor care îi poartă numele. El și alții ca el și-au construit reședințe somptuoase în Baku, printre care Conacul Muhtarov, imitație de palat venețian în care se țin acum nunți, și Conacul Hajinski, în care s-au amenajat magazine de lux și apartamente. Dar izbitor mi se pare că locuințele lor reîmprospătate arată de parcă au fost construite cu banii din țiței de acum, nu din secolul trecut.

Nu are rost să mă agit prea tare pe tema asta. În curând se va așeza un nou strat de praf și, oricum, istoria oricărui loc înseamnă mai mult decât clădirile. Într-o dimineață târzie, în care vântul plimbă pe strada Șamil-Șeic un vârtej continuu de hârtii aruncate, trec printre statuile aurite și intru în hamamul Taze-bei, o baie turcească tradițională. Deschid ușa din lemn și mă pomenesc într-un hol cu sculpturi în lemn, animale împăiate, fotografii înrămate și alte decorațiuni diverse. Miroase a țigări turcești.

Taze-bei funcționează, fără întreruperi, de mai bine de un secol. Merg la recepție, îmi las hainele și primesc un prosop. Pe un ecran din sala dușurilor se derulează în buclă un film cu fete persane care dansează. Intru în saună și mi se taie răsuflarea: e cel mai fierbinte loc în care am fost vreodată. „O sută de grade, unu-zero-zero”, îmi spune băiașul, punându-mi pe cap o cască udă din material textil – și nu e vorba de Fahrenheit.

sursa : pressreader.com

Lasă un răspuns