foto si text de Paul Salopek
Mesele sunt așezate pe marginea drumului. Sunt toate goale. Sunt făcute din plastic sau din tablă. Sunt acoperite cu mușamale colorate. Pe ele se află: solnițe ieftine, zaharnițe, praf negru de la eșapamentele mașinilor. Picioarele li se îngroapă în noroi. Acestea sunt cafenele de trotuar, pe drumurile fără trotuare din estul Azerbaidjanului. Sunt deservite de oameni fără adăpost, în beneficiul călătorilor. Chelnerii și bucătarii poartă haine ponosite, ca la câmp.
Ne sorbim ceaiul în Azerbaidjan, alături de victimele unui război „înghețat”.
“Aici era pădure când am venit noi,” spune Nemat Huseinov, de 55 de ani, proprietar de cafenea și patriarhul unei familii de refugiați din războiul din Nagorno-Karabah. “Am venit cu autobuzele. Era 1993. Nu aveam de nici unele. Am tăiat copacii. Stăteam în corturi. Apoi am construit colibe. Acum avem câteva oi. Vindem pâine și ceai la marginea drumului. Pământul ăsta nu e al nostru. E luat cu împrumut.”
Nagorno-Karabah e un vulcan de durere în Caucaz. E un conflict care a scuipat afară un milion și mai bine de refugiați.
A erupt în felul următor: Timp de 70 de ani pe vremea URSS, frumoasa regiune muntoasă Nagorno-Karabah a fost parte din Azerbaidjan. Dar la sfârșitul războiului rece, etnicii armeni, aflați în majoritate, s-au plâns că le este suprimată cultura. Au cerut să se unească cu frații din Armenia învecinată. Și s-au revoltat. A început un brutal război de secesiune împotriva guvernului azer. (Rebelii l-au numit un act de revendicare istorică). Armenia a luat partea insurgenților. Pe teren, cel mai teribil tip de război a cuprins ferme, sate și orașe: vecin contra vecin, o ceartă de familie.
Azerii trăiseră pașnic vreme de generații alături de armeni. Mâncau fiecare din bucatele celorlalți și le cântau cântecele. Dar la finele anilor ’80, camioane pline cu refugiați amărâți ieșeau din enclava fumegândă. O parte au plecat spre est, spre Armenia, alții spre est, spre Azerbaidjan. Vreo 30.000 de oameni din ambele părți, majoritatea civili, au fost uciși. Un armistițiu a fost încheiat în 1994. Dar vărsarea de sânge continuă. Zeci de soldați azeri și armeni încă mai mor în fiecare an de-a lungul unui sistem de tranșee numit „linia de contact”.
mai mult la : www.natgeo.ro
